Intre INSPIR si EXPIR

Razele soarelui intra neinvitate inca prin fereastra ciobita, pe a carei tocarie vopsita cu albastru am scrijelit cu un cutit: ” C O R V I N U L “. Deschid geamul si trag cu putere in piept, un aer parca purtat de plopii batrani, ce inca mai pastreaza mirosul, ce-i drept si el la fel de batran, al stadionului ce freamata cu ore bune inainte de inceperea meciului, al hunedorenilor ce ii escaladau pentru a vedea Corvinul. Filtrez parca fiecare particula de aer si incerc sa-i disting povestea. Imagini auzite doar, meciuri memorabile, clipe de glorie, pe care nu le-am prins si in a caror asteptare parca fiecare zi devine o eternitate, mi se ruleaza cinematografic in timp ce aerul imi umfla plamanii pana la refuz. Incerc sa sorb cat mai mult, sa aflu cat mai multe, dar muschii imi sunt incordati la extrem .

Hiptonizat parca in acest joc vreau sa iau aerul cu pumnul sa-l indes in gura, insa ma lovesc de plasa de tantari a carei fir alb creaza impresia unui joc de patratele conturate in alb, pe cerul albastru. Norii ce se misca aievea creeaza impresia unei coregrafii, asemenea unor steaguri alb-albastre fluturate. Strang din buze cu inclestare, nu vreau sa pierd momentul, sa las totul sa dispara, falcile sunt umflate ca 2 mingi si parca aerul din interior le loveste cu forta unui vole prins din plin.

Lacrimi imi tasnesc sfios din ochi, si nu din cauza vecinei care prajea ceapa cu geamul deschis ci vazand nepasarea ce domina in jurul echipei,cand vad fiecare pietrica din stadion cum cade,cand vad molozul ce imi aminteste de prabusirea noastra lenta, dar dureroasa, din ultimii 15 ani. Ochii imi sunt incordati la maxim, pleoapele mi se lipesc de genele umezite. Incet, incet, parca pot sa inving durerea, dar somnul pe care l-am fuserit azi noapte, isi cere din drepturi. Din nou am stat cu tovarasii prin cartier, pe bordura rece de langa centrala, in cautarea unor versuri pentru un nou cantec. A fost o noapte in care muzele s-au coborat prin ceata groasa, si ne-au daruit un nou “hit”, pe care normal ca ne-am apucat sa-l cantam chiar daca ceasul noptii trecuse de mult. Altadata in acest timp suna sirena in combinat, oamenii mergeau la lucru, orasul prospera, fotbalul la fel. Acuma am mai ramas cativa hunedoreni, cantand in toiul noptii, si priviti de altii ca niste nebuni. Poate au si dreptate. Un om intreg la minte nu poate cheltui aproape toti banii de buzunar pe steaguri, japoneze, deplasari… pe iluzii, cum ar spune cei care nu ne inteleg.

Acest aer ma impinge intr-o transa, e prea tare parca si vad cum moleculele alb-albastre patrund fara ezitare in cavitatea nazala, trec prin faringe, umplu laringele, inavdeaza traheea, bronhiile si se imping cu toata forta in plamani unde incepe sa se solidifice. L-as tine o vesnicie in mine. Si totusi imi deschid ochii, expir aerul inapoi, il suflu cu toata puterea, astfel incat sa-l mai gasesc si in clipa urmatoare. Imi umflu narile asemenea unui taur gata sa atace toreadorul. Sunt si eu gata de atac. Incepe campionatul si orice mana ridicata ostentativ, orice ton superior, orice grup hipnotizat de prea multe filmulete pe youtube, se va transforma intr-o panza rosie asupra careia ma voi napusti.